Povestea Copacului Magnific

Este momentul sa impartasesc...

La capul patului meu a crescut un copac. La început a fost un vlăstar verde crud. Mă gâdila la tălpi şi mă trezea din somn în toi de noapte. Avea chef de joacă copăcelul meu. Dădeam din picioare şi mă scuturam de somn. Îi spuneam poveşti cu zâne. El pândea câte o rază de lună şi foşnea din muguri. Depăna pe perete din umbre, una câte una, toate zânele mele. Mă suceam apoi şi adormeam la loc, cu capul în poala sa. Uneori nu aveam chef de joacă şi tăceam. Alteori îl învăţam harta umerilor mei, şi el îmi dezmierda părul.
L-am întrebat cum se numeşte. Mi-a spus că nu are nume şi m-a rugat să-i dăruiesc eu unul. Nu am un nume să-ţi dăruiesc, dar îţi pot împrumuta unul, până îl găseşti pe al tău. Am să-ţi spun Dănuţ. A fremătat de bucurie şi a înflorit o mie de flori mici de toate culorile. Am cules flori toată noaptea. Le-am cules doar pe cele roşii şi le-am împletit într-o panglică.
Acum că aveam copacul meu, nu mai eram niciodată tristă, şi mai presus, niciodată singură. Nu m-am întrebat atunci despre ceea ce l-a determinat să crească acolo. Dacă Danuţ era efectul, care era cauza? Poate timpul s-a scurs invers pentru el, şi atunci efectul poate determina cauza, din cauza lui.
Îl udam în fiecare dimineaţă şi seara mă cuibăream la poalele sale şi mă leganam. El nu îmi vorbea, dar eu ştiam că Dănuţ mă ascultă. Eu îi vorbeam. Îi vorbeam despre macrouniversul de dincolo de camera mea, de copacii-semeni, brazi şi sălcii, de marea mare, de planete şi sateliţi, de oameni ce orânduiesc toate acestea, oameni ce poartă paltoane cu două rânduri de nasturi, sau mustăţi, oameni de multe culori ce poartă tot felul de războaie. I-am spus că oamenii construiesc şi deconstruiesc mituri şi iubiri. M-a întrebat dacă eu am construit iubiri. Am zâmbit. Eu am sădit iubiri, dar iubirile mele au fost pragmatice şi distructive, i-am explicat. Nu avea cum înţelge, nu avea cum să mă ţina de mână. I-am cuprins trunchiul gros între braţe şi am plâns. Mi-a băut lacrimile.
A doua zi copacul meu Dănuţ se înălţase dincolo de tavan. În tavanul meu se ivise o gaură şi am sperat să nu plouă în acea zi. Mi-a spus ca a construit pentru mine o iubire. Am râs. Ce să fac eu cu iubirea ta de copac? Nu o pot lua cu mine dincolo de pereţii ăştia. Mai bine înfloreşte flori verzi, ca să se asorteze cu fusta mea de azi. Chiar, de ce nu există flori verzi? Dănuţ s-a ofilit şi m-a prins în strânsoarea crengilor sale zgrimţuroase fără de frunze. Mi-a brăzdat obrazul cu crengile lui ascuţite şi zgrimţuroase. Mă durea şi ma ustura, mă biciua şi mă strângea. M-am zbătut şi l-am implorat să mă lase liberă. Am izbutit să mă eliberez, vânătă şi plină de sânge. Am ţipat la copacul meu nebun, nebunule, uite ce mi-ai făcut! Prostule!
Am fugit atunci, dar am ştiut că nu pot fugi mereu de camera mea şi de copacul meu, al meu. Trebuia să mă întorc să îl ud, altfel ar fi murit. Dar am zăbovit o vreme. Destul cât să mă îndrăgostesc. Am uitat de mine şi de copacul meu o vreme. Am uitat. Am fost zână şi am iubit un fel de semi-om. Ne-am iubit în parcuri şi în maşini şi în păduri. M-am fofilat pe străzi o vreme fără gând de copac, dar într-una dintre nopţi mi-a lispsit tangibilul şi am vrut să am un pat în care el să fie om, şi eu om, şi el omul să mă ţină în braţe şi să mă adoarmă. L-am adus la mine în cameră. Intrând mi-am amintit de copacul meu şi mi s-a strâns inima. Oare mai trăieşte Dănuţ? Ah…
Dănuţ nu mai este. În locul lui, la capul patului nu este decât o panglică roşie şi o perche de papuci. Din patul meu nu se zăreşte nici o stea prin tavan. Este linişte. Alung neliniştea şi mă întind alături de omul de lângă mine. Ce bine, este doar un om. Este moale şi vibrează. Mă cuibăresc la pieptul lui şi mă încolăcesc în jurul său. Sunt în siguranţă.
M-am trezit inundată de o lumină orbitoare. Am deschis ochii dar nu văd nimic. Este doar sorele marele. Îmi străpunge tavanul şi retina şi sunt ameţită. Încerc să ma mişc dar nu reuşeşc. Îmi simt picioarele legate strâns. Ma dor încheieturile. Omul de lângă mine nu se mişcă. Îl strig. Nu răspunde. Nu se mişcă. Foşneşte ceva. Este verde. Totul este verde şi soarele nu mai este. Eşte umbră şi răcoare…
Şşşşşşşş.

(Irina, mai demult)