Umbra mea

Aseara umbra mea mi-a vorbit. Mi-a spus despre mine lucruri oribile pe care am refuzat sa le primesc. Ce mi-o fi spus oare, l-am intrebat pe Silviu. Nu mi-a raspuns. Umbra mea incerca.

Am visat un copil. O fetita-copil. Era atat de mica si de moale. Nu avea oase parca, atat de moale era. Nu era fetita mea. Era intunecata, avea parul negru si sprancene groase ce se uneau pe mijlocul fruntii. Eu doar o leganam in brate si simteam o tandrete imensa. Cand s-a trezit si mi-a cautat sanul, instinctul a fost sa o las. Dar apoi mi-am dat seama ca sunt privita si m-am ferit. Am inapoiat-o.

Azi port cu mine o tristete adanca si o neputinta teribila. Sunt aceste femei extraordinare si curajoase. Le citesc in ochi suferinta si nu pot face nimic la fel cum nici pentru mama nu am putut face altceva decat sa exist. Curajul de a exista si curajul de a exista pentru altcineva. Nu am cuvinte si forma pentru a exterioriza neputinta si furia pe care o simt.

As tacea pentru totdeauna dar i-am promis Danei ca va citi un rand de la mine cand va ajunge acasa. Pentru Dana si pentru umbra mea care nu renunta sunt aici inca si nu plang inca. Cand devii motivatia cuiva viata capata rost, sens, culoare, miros, gust, forma, textura, rima, sunet, lumina. Viata mea se indrepta catre un acolo, era verde-mov, mirosea a clatite, avea gust de portocala, era colturoasa, zgrimturoasa, poetic-teatrala, brutal-muzicala si luminoasa. Acum are o folie de protectie.

(Redemption)