Tunelul

Ma gandeam ca poate in aceste momente chipul ei era altul, ca suradea poate altuia si ca toata aceasta poveste cu coridoarele era doar o inventie a mea si ca, in orice caz, exista un singur tunel, intunecos si singuratic: al meu, unde imi petrecusem copilaria, tineretea, intreaga viata. In aceste parti transparente ale zidului de piatra eu o zarisem pe aceasta fata si crezusem ca venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea apartinea in realitate lumii largi, lumii fara de margini a celor ce nu traiesc in tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele si vazuse spectacolul perpetuu al singuratatii in care traiam. Sau poate o intrigase limbajul mut si secret al tabloului meu. Si atunci, in timp ce eu imi strabateam coridorul fara sfarsit, ea isi traia, afara, viata ei fireasca, agitata, ca toti aceia ce nu traiesc in tunele; aceasta viata curioasa si absurda in care exista baluri, petreceri, veselie si frivolitate. Si se intampla ca uneori, cand eu ajungeam la una din ferestrele mele, ea sa se afle acolo, asteptandu-ma muta si nelinistita (de ce sa ma astepte? si de ce muta si nelinistita?). Se intampla insa ca uneori ea sa nu ajunga acolo sau sa uite de sarmana mea fiinta zidita-n tunel si in astfel de situatii eu sa-mi lipesc obrazul de sticla si s-o vad in departare surazand sau dansand, fara sa-i pese de mine, sau, si mai rau, sa n-o vad deloc si sa-mi inchipui ca se afla in locuri inaccesibile si murdare. Si atunci simteam ca destinul meu era infinit mai trist si mai singuratic decat imi imaginasem.

[...]

Stand intre arborii leganati de vanturi, ud pana la piele, simteam ca timpul ramane pe loc. Pana cand, printre ploaie si lacrimi, am vazut geamul luminandu-se.

De ceea ce a urmat mai apoi mi-amintesc ca de un cosmar. Luptand impotriva furtunii, m-am urcat pana la etajul de sus, tinandu-ma de gratiile unei ferestre. Am strabatut fereastra cautand usa. Am intrat pe coridor si am cautat dormitorul ei: dunga de lumina de sub usa m-a condus fara gres. Tremurand, am scos cutitul si am intrat. Si cand m-a privit cu ochii ingroziti, stateam in picioare, pe prag. M-am apropiat de pat si cand am ajuns langa ea, m-a intrebat trista:

-Ce vrei sa faci, Juan Pablo?

Punandu-i mana stanga pe umar, i-am raspuns:

-Trebuie sa te omor, Maria. M-ai lasat singur.

Si atunci, plangand, i-am implantat cutitul in piept. A strans falcile si a inchis ochii, iar cand am scos cutitul, i-a deschis cu greu, si s-a uitat la mine indurerata si umila. O furie neasteptata mi-a intarit sufletul si am lovit de mai multe ori cu cutitul in piept si in pantec.*

[...]

Am incercat de mai multe ori in aceste luni de arest sa judec ultimul cuvant al orbului, cuvantul neghiob. O oboseala grea sau poate un instinct cetos m-a impiedicat de fiecare data. Intr-o zi poate voi reusi si atunci voi analiza si motivele pe care le-ar fi putut avea Allende pentru a se sinucide.

Cel putin pot sa pictez, cu toate ca banuiesc rasul doctorilor in spatele meu, asa cum l-am banuit atunci cand, la proces, am amintit de scena cu ferestruica.

N-a existat decat o fiinta care sa inteleaga pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum incolo vor confirma acest punct de vedere. Si zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate.

(Irina a terminat cartea si a cazut pe ganduri)