Taci o gura, taci o mie...

Grai gura înţeleptului, grăi. Eu nu ştiu ce înţelesuri să alung de aici, dar primul ce-mi vine în minte este gestul. Gestul este egal cu o mie de cuvinte, oricum, el gestul. Un singur gest mă desparte de o dragoste nebună, iar aici getsul poate însemna o mie de dimensiuni, şi ele pot fi ale mele, sau ale lui… Prin urmare, alung gestul!
Ce mai poate fi?! Mai poate fi acel cuvânt de temut, cel pe care nu îl rosteşti, cel care ar descătuşa după sine o mie de altele, cele care te-ar descătuşa pe tine. Nu îl rosteşti, nu! Şi astfel, reuşeşti să sugrumi o mie de cuvinte nerostite, reuşeşti să încui o mie de porţi, şi să laşi deschise doar patru, dintre care una sigur te duce la serviciu. Da!
Tac o gură, o tac pe a mea. O tac pe a mea pentru că nu vreau să mă audă nimeni, pentru că nu vreau să mă aud. O tac pe a mea sperând că restul de guri vor tăcea, că ele nu vor mai vorbi, nu vor mai cuvânta. Păi, dacă eu tac, tăceţi şi voi, guri gălăgioase cu care nu vreau să vorbesc!
Tac o mie! Toate moleculele mele sunt tăcute pentru că nu există cuvinte care să le descrie mişculaţiile continue, zbuciumul permanent. Gura nu este decât un orificiu. Pe acolo ies sunete. Gura găzduieşte o limbă, nişte dinţi, o infinitate de microbi, glande, salivă, o poartă de dus şi de întors. Gura este poarta sărutului. Îmi place gura!
Dacă o altă gura va vrea să o sărute pe a mea, nu o voi face să tacă, şi atunci în lumea gurilor se va isca zvon de sărutare…